Ajun de Gală
- sau ce se întâmplă când nu ne place să apăsăm pe frâne -
Virăm la stânga, mai tragem o frână de mână; până la urmă, condusul e ușor.
Într-una din zilele trecute. Era una din discuțiile acelea obosite al cărui singur scop poate fi doar de a umple timpul. Vorbind despre una, despre alta, mi-a fost adresată, într-un mod și pe o tonalitate total plictisite, inevitabila intrebare : “Și, ai permis de conducere?”
Poate pe moment nu îți răsare în minte, drag cititor, conexiunea între permisul de șofer și Gala noastră, Gala micului și a marelui membru VIP. Ei bine, într-o clipită mie deja îmi țopăia prin cap, în timp făceam asocierea între pregătirile noastre acerbe pentru Bătrânul Eveniment și învățatul pentru permisul în cauză, menționat anterior.
Toate vorbele acestea trebuie citite și privite, desigur, din prisma în care au fost născocite. Aceea de june membru, omuleț nedospit. De aici, din ochii aceștia însetați să absoarbă orice noutate, să învețe tot ce vede și trebuie luat aminte, de aici se vede nebunie, și această nebunie tare organizată este simțită cu teamă, incertitudine, dar mult entuziasm. De ce organizată? De ce teamă? De ce atâtea sentimente contradictorii?
Stai liniștit, curios cititor, nu este necesară o analiză riguroasă a fiecăruia în parte, ci trebuie luate împreună, așa cum apar, așa cum sunt de altfel și simțite. Nu încerc nici măcar să trasez un grafic fidel al întregului proces emoțional pe care unii l-ar putea interpreta drept complexitate interioară stârnită din niște experiențe inițiatice și bulversante. Sună bine, ușor dramatic, dar nu. Este doar cocoloșul zdravăn de emoții, frică și euforie pe care bobocul VIP îl poartă în loc de inimă, poate și-n stomac, înainte de Gală. Înainte de examenul de condus.
Cum decurg totuși pregătirile pentru gală? Degeaba încep acum să vorbesc despre impasuri vestimentare, decizii cromatice, alergătură antrenantă după accesorii, cravate, podoabe care mai de care; cu toții ne dăm în aparent prietenosul carusel al alcătuirii Ținutei. După cum spuneam, băgăm detaliile de acest gen sub preș. Și ce ne rămâne? Rezumatul cât de rezumat se poate al unei întregi minunății de săptămână.
Zvonuri, sfaturi, întâlniri, repetiții, împărțirea task-urilor, multe furnicuțe, meticuloasă muncă – în special de PR. Și furnicuțele astea ale noastre știu tare bine și precis ce au de făcut. Fiecare cu roluri precise, fiecare făcându-și numărul cu conștiinciozitate, cu frică, cu o groază în sensul mai domol al cuvântului. Căci ne-a trecut pe la ureche cum că dacă nu merge o rotiță se blochează tot. Dar noi totuși ne păstrăm entuziasmul, că doar așa lucrează PR-ul, frumos și fericit. Și nu vrem să ne pierdem notorietatea în materie de stare de spirit.
Și, până la urmă, de ce atâta vâlvă în jurul entuziasmului acesta? De unde vine și încotro se duce? Ei bine, începând cu acestă seară, ne vom urca și noi la volan mai cu încredere. Fie că luăm, fie că nu luăm examenul. Cu toate că am avut cu toții un traseu ascendent, evolutiv în ale pregătirii și asimilării de cunoștințe noi, mereu învățăm cel mai mult pe ultima sută de metri. Ultimele rânduri din codul rutier, ultimele noțiuni cruciale de networking, ultimele indicații ce ne vor scoate din impas la momentul potrivit; totul se îngrămădește în ultimele două zile, chiar și ultimele două ore. Și apoi începe condusul, proba pentru care ne-am pregătit cu atâta patos. Vorbim, vedem oameni mai frumoși ca noi, auzim vorbe mai inteligente și mai bine alese decât ale noastre, strângem mâini mai puternice, fugim după priviri mai încrezătoare. În noaptea asta, știu că totul va fi mai altcumva decât noi, mititeii albatroși cu aspirații înalte. Și în noaptea aceasta începem să ne întindem aripile, căci știm bine că ne pot duce.
Cât despre cocoloșul sus-menționat, dispare și el la un moment dat. Stă cu încăpățânare în stomac înainte, în timpul evenimentului, dar nu și după. Căci ne-a fost lăudată și mâncarea buna de la cocktail-ul de după. Ar fi păcat să ne ocupăm stomacul cu altceva.
Revenind la conversația mea, poate te întrebai cum s-a terminat. Nimic deosebit, să nu crezi că încercam să te țin în suspans, dragul meu cititor. Am fost terbil de zgârcită la vorbe; răspuns scurt, sincer și pe un ton la fel de plictisit: „N-am încă, dau la vară. Am eu timp și de condus.”
Marina
ce frumos! exact asa eram si eu inainte de prima mea Gala VIP. VIP facea atunci 4 anisori